Din lipsa neiubirii ne grăbim să ne aruncăm în brațele celui care știe cum să ne ocrotească, să ne dea o floare, să ne scrie dimineața devreme, să ne pupe pe frunte, să fie așa cum nu a fost cel de altădată.
Credem că e iubire. Ne lăsăm duse de val. Ținând în ascuns „Poate de data aceasta nu voi greși”. Poate de această dată voi fi iubită precum nimeni nu a fost capabil să mă iubească. Nici un bărbat, începând de la tata.
Și, luăm de mână omul care ne-a atins inima.
Ne mai dăm o șansă, chiar dacă ne este frică de eșec.
De data aceasta nu are cum să nu fie bine. Ne aduce cafeaua la pat și ne oferă cadouri. Ne zice cuvinte dulci și câte un „Te iubesc”. Mai, ieri, a pomenit despre doi copii, o casă departe de lume și o viață liniștită. O viață liniștită… De mult, de mici, ne-am dorit liniște. Mai puține țipete, lacrimi și pumni în pereți. Vocea mamei disperată încă mai este vie în memorie, este clară și dureroasă. Tata o crede pe post de sac de box, iar noi, fiecare, a avut ascunzișul ei. Cineva se prefăcea că doarme. Altcineva se prefăcea că nu aude. De fapt, eram prezente la fiecare înjurătură, palmă și icnet. Am tăcut acum, mai tăcem și acum.
Nu mai contează că de mult ne-am pierdut. Suntem o extensie a bărbatului de lângă nostru.
Dorim un tatuaj, pe mâna dreaptă, o romaniță sau un fluture, ori un nor, dar ne-a repetat de zeci de ori că dacă facem pasul, ne va părăsi. Și am renunțat. Vrem părul de culoare verde, haine mai colorate și un pic de acid în buze. Însă, din nou a zis: „Fii mai simplă.” Și, încercăm să fim fetițe cuminți, devreme acasă, nu contrazicem, ne aranjăm și parfumăm, chiar și atunci când vrem să zăcem în pat, cu părul ciufulite, transpirate și cu tenul murdar. Pentru că, lui îi plac femeile care mereu miroase a parfum, femei care sunt mereu Zen, care vorbesc puțin și ascultătoare.
Mame. Nu suntem sigure dacă suntem gata să legănam un pui de om. Dar, acesta e scopul vieții, de a naște copii, de a fi soție. Așa a zis mama. Așa a zis și el.
Renunțăm la noi, pas cu pas, din frica ca să nu fim părăsite. Acest sentiment nutrește în noi de când eram copile. Nu ne putem explica de ce simțim această frică. Nu știm de ce ne simțim neliniștite când auzim: „Dacă nu faci cum zic, ne despărțim.” Nu găsim explicații. Și continuăm să spunem „Da” când am dori să strigăm „Nu”. Ne conformăm după alegeri, gânduri și idei străine. Trăim, dar nu viața noastră. Ne simțim atât de străine în propriul corp, fiindcă am renunțat la propria autenticitate. Doar ca să nu fim părăsite. Doar ca să fim iubite.
Pentru o lume întreagă suntem fericite. Noi știm cât de tristă ne este viața. Noi știm cum e să te simți singură, chiar dacă ai alături oameni.
Cu drag, Mary!
