Pe drumul cunoașterii am înțeles că într-o lume plină de violență și cruzime sunt și oameni buni

Mi s-a repetat atât de des că lumea este rea, încât niciodată nu am avut încredere în cineva.

Eram convinsă că nu există prietenie, iar dacă e bine și armonios în orice tip de relație, mai devreme sau mai târziu, oricum voi fi trădată. Și, până la urmă eram lăsată, mințită. Și, ar fi ușor să generalizez, să optez pentru pentru mintea dihotomică. E mai simplu să dau vina pe stele, zei, pe super puteri, pentru că eu nu mă simt iubită, că am avut parteneri infantili, iresponsabili. E mai simplu să apelez la „Așa a fost să fie” sau „Așa au fost timpurile”.

Deoarece nu-mi asum responsabilitatea pentru ceea ce fac cu propria viață. Nu îmi încordez creierul.

Nu răscolesc anumite greșeli. E mai ușor să trăiesc în negare, în minciună și să mă prefac că e totul bine. Schimbarea necesită putere, responsabilitate și acceptarea. Schimbarea e mai despre privirea Adevărului drept în ochi și apoi de îmbrățișat durerea.

Durerea sufletului e cea mai insuportabilă, e ca un cuțit pe care îl simți pe interior, dar nu îl poți scoate.

Nu poți  opri sângerarea. Nu poți pune pansament peste rană în câteva minute. Deoarece, este nevoie de timp, de maturizare, de acceptare și de putere a de merge înainte. Iar eu am ales schimbarea într-un mod inconștient. Am dorit să devin psiholog.

Negam. Însă, străfundul interiorului meu, copila din mine voia vindecare.

Și, nu e ușor. Imaginați-mă că aveți o cicatrice și sunteți convinși că a trecut durere. Și, la un moment dar decideți să luați să răscoliți cicatricea. Durere.

Da, cunoașterea de sine, vindecarea rănilor, este durere.

Pentru unii multă. Pentru alții puțină. Iar durerea interioară nu poate fi ameliorată cu pastile. Nici măcar cu un pahar cu vin sau cu o țigară. Doar ne amăgim și ne dezvoltă mecanisme nesănătoase.

Pe drumul cunoașterii am înțeles că într-o lume plină de violență și cruzime sunt și oameni buni.

Știu că eu îmi pot crea destinul. Eu aleg să fiu fericită sau nu. Tot eu aleg cine să fiu cu adevărat. Da, viața nu deține instrucțiuni. Nici nu are un drum stabil. Pe alocuri e dureroasă, plină de nedreptate, de  întrebări fără răspunsuri. Dar e minunată, fiindcă e a  mea. Și, sunt recunoscătoare că am șansa să o savurez pe acest mic punct albastru.

Cu drag, Mary!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *