Nu știu cât va dura tot acest joc nemilos pe care noi îl numim – Iubire.  Oare cât mă voi mai minți? 

Mie îmi place Kafka, Bucowski, Freud, Gabor Mate. De la literatură am trecut la psihologie.

Mai serios. Mai cu încredere. Citesc înainte de somn despre fiicele fără tată. Caut pastile minune pentru un creier sănătos. Și, mă întreb ce este Iubirea? Vreau să nu repet greșelile anterioare. Greșeli care au fost ca niște rețete bine scrise și urmate cu regularitate de generații întregi. Îmi caut rostul în această lume, fără a învinovăți pe nimeni. Vorbesc mult, pentru că niciodată nu am fost ascultată. Cer des îmbrățișări, fiindcă o viață mi-au lipsit. Repet des: „Te iubesc”.

„Te iubesc”- e un subiect aparte. Dureros.

Mai ieri, am înțeles că am trăit  în trecut. Mereu. Mi-am agățat degetele de genunchii lui tata și am rămas blocată într-o lume care nu-mi mai aparține. Știu răspunsuri la multe întrebări. Mai greu este să pun în practică momentul schimbării. Ceilalți mi-ar zice că nu ne potrivim, însă tac.

Nu vor să mă rănească. Iar eu știu că ne potrivim pansamentele. Avem răni asemănătoare. Nu știu cât a dura ceea ce numim „iubire”. Poate o viață. Poate încă un an. Nu știu de ce am amânat „Adio”, chiar dacă era necesar.

Îmi continui ceea ce numim Viață.

Încerc să trăiesc în prezent. Și, înțeleg că e complicat să pun limite sănătoase, granițe. E dureros să accept faptul că am trăit mai multe vieți. Mai puțin pe a mea.

Nu-mi este ușor să accept unele adevăruri. Nu-mi este ușor să vindec răni. Și, culmea, nu ușor nici să mă aleg pe mine, când am trăit ani la rând pentru alții. Ar fi ușor dacă mi s-ar fi dat un ghid ca să supraviețuiesc pe acest pământ.

Mi-ar fi fost simplu dacă aș fi știut care este alegerea corectă. Doar că nu știu cât de fericită aș fi fost. Recunosc, îmi este greu să mă desprind de tine și cât demult încerc, încă îmi creez fantasme. Cred că cel mai mare defect al meu – caut iubirea inexistentă: Iubirea pe care nu am primit-o niciodată în copilărie.

Și, știi soluții sunt mereu.

Doar că fiecare schimbare are nevoie de mult efort. Trebuie de rupt scheme, de pus punct în unele relații, de renunțat la unii oameni. Pare ușor, dar nu e chiar așa, fiindcă sunt riscuri. Riscul de a răni pe altcineva. Riscul de a vedea realitatea așa cum este ea – cruntă, nemiloasă. Iar atunci când o viață am purtat un scut, e al naibii de dureros să renunț la el și să fiu la un nivel cu viața, să o privesc în ochi și să accept adevărul.

Nu e ușor să conștientizez că multe alegeri le-am luat doar ca să nu fiu respinsă și că nici pe un partener nu l-am iubit, că am trăit prin alții și nu prin mine. Mi-e greu să accept că sunt cu tine pentru a mă trezi la realiate, pentru a-mi vindeca răni adânci. Nu știu cât va dura tot acest joc nemilos pe care noi îl numim – Iubire.

Oare cât mă voi mai minți?

Cu drag, Mary!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *