Oglinda ne arată reflecția. Adevărată.
Nu ne putem ascunde. Acolo ne vedem partea adevărată, în timp ce ne dăm jos machiajul greu. Ne zărim ochii care spun atât de multe. Dor. Iubiri. Copii pierduți. Divorțuri. Abuz. Speranță. Doliu. Nuntă. Viitor. Răsărit. Soț. Sacrificii. Toate suntem. Un tot întreg pe care nu-l putem strivi, chiar dacă am face bucăți oglinda, vom rămâne printre fărâmi de sticlă. Noi, pe jumătate.
Și, nu avem încotro. Ne privim direct. Uneori cu regret. Alteori cu mândrie.
Orizont. Apus. O îmbrățișare. Sărut. Adio. Te iubesc. Iartă-mă. Noi suntem.
Credem că le știm pe toate. Însă, nu știm mai nimic. Ne pierdem. Apoi, găsim o cale spre noi. Alteori alegem să punem punct suferinței. Privindu-ne reflecția din oglindă depunem efort să fim adevărați măcar o zi dincolo de pereții casei siguri. Dar e complicat, când sunt mulți de „Trebuie”.
Probabil, noaptea târziu unii își înțeleg soarta privindu-și reflecția care nu minte, care nu este la degetul mic al acestei lumi.
Poate alții nici nu își pun prea multe întrebări. Pășesc pe urmele celor care s-au trezit mai devreme și le urmează calea. Unii poate caută răspunsuri în băuturi tari, în câte un fum care le amorțește partea critică, gata să certe, să arate cu degetul. E mai ușor să fii tu, când înțepenește laturi cu care ești într-o permanentă luptă.
Noaptea târziu se mai plânge.
Se mai așteaptă ca somnul copiilor să fie adânc, ca nu cumva să fie auzite certurile acide. Noaptea târziu se mai minte din frică, din durere. Sunt secrete care se scriu la ore târzii. Noapte târziu în fiecare casă se zămislesc taine. Taine care se vor pierde în morminte. Taine care se vor metamorfoza în poezii, în artă.
Ce faci, la ce ceas târziu de noapte?
Cu drag, Mary!
