Mersul acum pe stradă e mai încordat.
Virusul ne-a îndepărtat, ne-a speriat, ne-a întors la origini – la câmp, la drumurile prăfuite, la colinele copilăriei. Începem să punem preț pe căsuțele de la țară, pe răsăturile de soare și pe câmpurile verzi.
Se zice că vom deveni mai blânzi, mai calzi, mai îngăduitori.
Eu sunt pesimistă la acest capitol. Pentru că, sufletele oamenilor nu se schimbă peste o noapte, peste o lună sau peste ani. Nu toți își pot trata rănile sângerânde și nu toți pot ierta.
Un om cu sufletul putred nu poate înflori în câteva zile.
Schimbarea are nevoie de timp, de dorință, de conștientizare, de susținere. Nu cred că odată ce va pleca virusul oamenii vor avea grijă de natură, vor fi mai buni, mai toleranți, mai iubitori.
Deoarece merg la o distanță de doi metri și văd multă lume și mai puțin oameni.
Oameni cu ochi goi. Oameni suferinzi. Oameni cărora le este frică de ziua de mâine, iar pentru a supraviețui sunt gata să muște, să calce peste cadavre. Frica îi transformă și pe cei buni. Frica neacceptată naște monștri.
Pe stradă văd multă lume și puțini oameni.
Cu drag, Mary!
