Nu mai sunt o enigmă. I-am șoptit că sunt suma unor urme adânci.
Nu mai aștept să fiu citită, descoperită. I-am întins mâna și i-am zis: Asta sunt. Mi-e frică să nu fiu abandonată. Mi-e frică să nu fiu trădată. Mi-e frică de unele amintiri, sunt prea grele. Uneori am senzația că iau forma unor fantome care mă urmăresc în noile târzii. Mi-e frică de promisiuni și de ușile care se închid.
Am atașament ambivalent, uneori anxios, alteori securizant.
Urăsc când în locul unor răspunsuri mi se oferă tăcere. Am furii adormite. Iar inconștientul mi le transformă în vise. Acolo, în somn au loc războaie. Partea bună că dorm puțin și se termină cu primul sunet al deșteptătorului. Deseori mă simt intrus în această lume. Am senzația că nu e parte din mine, nu printre oameni. Prea multă gălăgie. Prea multă ură. Prea multe măști.
Experiențe am avut.
Destule, ca mai apoi să mă adun. El mă știe cea de azi. Cea din trecut s-a metamorfozat. Mai știe că inconștient l-am ales, fiindcă îmi oferă sentimentele din copilărie. Știe că multe înțeleg. Știe ca suntem ambii bolnavii.
Ambii ducem lupte interioare. Eu le comunic.
El tace. Însă, nu știe că-mi este cunoscută a lui tăcere.
Cu drag, Mary!
