A suferi cu toții grămadă nu-i atât de greu. Dacă te lovește un glonte fix în frunte, mai devreme sau mai târziu va fi lovit și celălalt.
Rămâi tu fără mâini sau fără picioare, oricum este o mare posibilitate să rămână și vecinul la fel. Privești în jur și vezi chipuri care seamănă cu al tău, murdare, disperate, flămânde și se citești în ochi frica de moarte. Speri – speră și ceilalți. Lupți, o fac și ceilalți. E greu, dar toți suferă egal.
Pe om nu-l doboară războaiele și cataclismele naturale, ci trădarea, minciuna, indiferența care a venit de la cei pe care i-a iubit sincer și necondiționat.
Atunci e greu. E cumplit să-ți lingi rana singură știind că soțul tău timp de 10 ani te-a înșelat, iar acum în timp ce tu stai și-ți îneci lacrimile într-un pahar de vin, el e în vacanță cu amanta.
Nu-i ușor să eviți mamele cu copii în timp ce te duci pur și simplu să faci cumpărături, știind că pe al tău l-ai îngropat cu trei zile în urmă, ai aruncat peste el pământ și acum corpul lui este mâncat de viermi. Putrezește.
Nu poți fi liniștit și calm să asculți o discuție despre cum mama prietenei tale i-a gătit cel mai frumos tort, fiindcă cu două zile în urmă a fost ziua ta, iar mama ta în loc să-ți cânte „La mulți ani”, i-ai cântat tu veșnica pomenire.
Noi, oamenii, putem accepta fericirea altora doar atunci când suntem și noi la rândul nostru fericiți.
Ne bucurăm în sinea noastră când altcineva suferă, fiindcă nu suntem noi și nu trăim depresii, gânduri de suicid. Ne este frică de suferință doar dacă suferim doar noi, nu și ceilalți. Când în jur e totul praf, lacrimi, oameni morți, foamete – trecem. Nu avem încotro, doar nimeni nu este fericit.
Cu drag, Mary!
