Îmi este frică de minciuni și oameni care știu să joace roluri. Îmi este frică de durere, dar nu de moarte

Nu-mi este frică de propria moarte.

Mereu am așteptat-o cu flori și cu o ceașcă de cafea amară. Alteori mi-o imaginam cum o cuprind în largul mării. Uneori ziceam că ambele vom fi păsări ce ne vom desprinde de la balconul împânzit de mușcate. Moartea mea îmi poate fi prietenă și lacrima de la unu noaptea. 

Îmi este frică de trădare.

Fiindcă, o aseamăn ca o tumoare care a fost tratată. Însă, mai există frică că va apărea într-o formă mai gravă și mă va doborî, îmi va lua ultima gură de oxigen. Voi rămâne slabă, mică și neajutorată. Îmi va trebui timp să cred din nou, să mă las dusă de val și să mă las în alte brațe calde.

Îmi este frică de „Adio”.

Momentele de rămas bun sunt lacrimogene și pline cu justificări. Multe păreri de rău. Apoi, neapărat trebuie să fie un vinovat. Apar nopțile în care încerc să respir în casa în care cândva era pentru doi și încă mai poartă pașii celui cu care împărțeam cele mai intime momente.

Îmi este frică de minciuni și oameni care știu să joace roluri. Sunt periculoși și devoratori de inimi.

Îmi este frică de moartea celor dragi, pentru că va veni cu nota de plată – durerea. Iar durerea e ca sarea care te mănâncă, te dezmembrează și îți ia cea mai mică gură de aer. Nu e ușor să bați la ușă și să nu ți se deschidă. Nu ușor să aștepți omul pe care îl iubești și să fie prezent în orice formă, dar nu fizic. 

 

Îmi este frică de durere, dar nu de moarte. 

Cu drag, Mary!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.