Pentru tata am fost cățea și o viitoare ușuratică.
Pentru doamna învățătoare am fost o proastă care nu știe să rezolve ecuații.
Pentru Vecinul de peste drum eram numai bună de „aterizat”.
Pentru mama eram cea frumoasă, îndrăzneață și deșteaptă.
Pentru bunicul am fost o alintată care nici în ruptul capului nu merge le prășit, în schimb va citi și va pune flori în Bucătărie, fix pe masa care niciodată nu a existat așa ceva.
Pentru unchi eram nepoata cea mai mare, cea mai dragă.
Pentru bunica eram cea cu gura mare, dar dragă.
Pentru ceilalți eram a mamei, a bunicii, mai puțin a lui tata.
Pentru mine eram ceea ce îmi ziceau că sunt ceilalți. Mereu în Căutare. Încet, cu pași mici mă cunosc pe mine însămi. „Cine sunt?” M-am întrebat într-o toamnă.
Ce cred eu despre mine?
În timp ce mulțimea se ascunde de ploaie, eu alerg prin ea.
Atunci când ceilalți se grăbesc acasă, eu aleg să-mi plimb picioarele prin iarba verde sau pe pământul umed, ori însetat. Când oamenii văd doar aparențele, eu observ dincolo de măștile bine purtate. Majoritatea caută iubirea, eu știu că ea e în mine și oferind-o, o voi primi în aceeași măsură. Nu uit să fiu copil și nu-mi pierd curiozitatea: Oare ce se află dincolo de orizont?
.
În ochii oamenilor se ascund multe adevăruri. Iar durerea de multe ori e mascată în haine colorate, în zâmbete, în multă muncă, în ajutor exagerat. Alteori, o vom găsi înecată în alcool, țigări, substanțe, relații sexuale.
Iar eu sunt…
I am ART. Un tatuaj lângă claviculă. Ca să nu uit că din durere am început să scriu.
– Cine ești?
– Toată numai cuvinte.
Cu drag, Mary!
