E atât de dureros, dar am devenit o intrusă acolo unde eram totul

Aș vrea să opresc timpul în locurile mele de suflet, acolo unde am cele mai frumoase amintiri, acolo unde am petrecut cele mai minunate veri și toamne. Vreau ca pe acele străzi oamenii să nu decedeze, să nu îmbătrânească, să rămână totul așa cum a fost cândva.

Vreau ca plopii de lângă casa copilăriei mele să nu fie tăiați, iar lacul din mijlocul pădurii să nu fie secat. Vreau ca salcâmul în care își avea scorbura o ciocănitoare să nu fie doborât la pământ.

Vreau să merg pe strada mea îngustă și plină de praf și să mă văd pe mine mică, pe copiii care se joacă, pe mama în rochiile ei trandafirii. Vreau portița verde și gardul mic. Vreau să nu fie renovată casa în care am copilărit.Vreau să nu-mi mai fie străin ceea ce cândva îmi era aproape de inimă.

E atât de dureros, dar am devenit o intrusă acolo unde eram totul.

Acel tot care făcea parte din ale mele celule, care îmi dicta bătăile inimii, care mă făcea fericită și îmi dădea speranțe. Acum nu mă mai primește, nu mă mai acceptă. Garduri înalte. Plopi tăiați. Lac secat. Salcâm doborât. Eu secătuită de dor.

Cu drag, Mary!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.