S-a lăsat toamna peste mine, peste amintiri și peste dor.
Peste dorul pe care aș vrea să-l scot din inimă, să-l arunc, să-l ard. Și, încerc să-l beau cu un pahar de vin. Încerc să mă prefac că nu există restricții, că nu sunt mii de kilometri, că este stabilitate, când de fapt totul este instabil. Vreau să mi-l fac prieten, îl iau la plimbare, citesc cu el cărți și beau cafea, îl țin de mână în fiecare zi.
Însă, el, dorul, îmi roade sufletul ca o molie.
Îmi amintește de brațe calde, de ochi iubitori, de pupici pe frunte, de „Bună dimineața!” și „Noapte bună, puișor!”. Îmi amintește de zilele de altădată, când credeam că nu am nimic, dar aveam totul.
Este crud cu mine și neînduplecat. Mă seacă, mă transformă într-o femeie slabă și lipsită de vlagă.
Astăzi, a bătut în inima mea încetișor și mi-a amintit că într-o toamnă, când aveam cosițe împletite, am plecat cu mama în pădure după ciuperci.
Pădurea care avea cel mai frumos stejar sub care mama îmi spunea povești. Pădurea carea avea un izvor cu cea mai gustoasă apă pe care mama mi-o dădea să o beau din căușul palmelor sale.
Dorule, de ce mă distrugi? Dorule, unde e izvorul, pădurea și mama?
Cu drag, Mary!
