De ce credem că Iubirea doare? De ce ne închidem în carapace pe nume indiferență? De ce unii dintre noi devenim atât de goi pe interior?

Viața îmi este agățată de un răsărit de soare. Iar în fiecare dimineață plămânii sunt dependenți de soarele curajos care apare de după orizont.

Oxigenul îmi pulsează plămânii.

E o nouă zi în care îmi duc viața de mână căutând sensuri, răspunsuri.

Culeg pistruii de pe față și îi pun în palmele celui ce-mi mângâie fruntea. Îmi șoptește la ureche că astăzi va ploua, să nu-mi uit umbrela și că au înflorit cireșii. Mă lovesc cu fruntea de soarele imens ce răsare de după orizont. Podeaua este rece, iar tălpile picioarelor au prins țurțuri. Mă întreb de ce unii vor să trăiască și nu pot, iar unii au toate posibilitățile și aleg să fie păsări care se izbesc de parbrizul unei mașini care lovește cu puterea vitezei asfaltul umed?

De ce alții se desprind de la etaje ca niște frunze ruginii și se prăbușesc pe trotuarul care le are amprentate pașii?

Mereu vor exista răspunsuri, contraziceri, revoluții, moarte. Întotdeauna vor fi oameni neînțeleși. Oameni care vor duce războaie interioare și se vor pierde. Unii vor găsi lumina din capătul tunelului. Alții se vor sufoca în propria mlaștină interioară.

În fiecare dimineață mă prind cu degetul de orizont și încerc să înțeleg de ce sunt momente în viață când respiratul aerului devine un calvar.

De ce picioarele devin greoaie? Pleoapele nu se dezlipesc de pământ. Buzele crapă. De ce uneori este sufocant să-ți știi prezența pe Pământ și de ce e atât de greu să găsești un consens vieții? De ce repetăm aceleași greșeli? De ce generații din generații avem aceleași dileme? De ce credem că Iubirea doare? De ce ne închidem în carapace pe nume indiferență? De ce unii dintre noi devenim atât de goi pe interior? De ce a ierta nu e așa de ușor? De ce ne pierdem și ne regăsim atunci când este prea târziu de a mai spune „Te iubesc” și „Iartă-mă”?

Știu că noi, oamenii, ne complicăm existența cu prea multe întrebări, cu prea multă neîncredere, cu dorințe de a fi ca alții, cu frica „Ce o să zică lumea?”, cu prea multă ambiție de a fi fericiți, când de fapt fericirea e în lucruri mărunte.

Într-un răsărit de soare. Sub un cer plin cu stele. Într-o ploaie torențială de vară. În ținutul de mână. În dansul la lumina lunii. În mersul prin rouă. Și, parcă nu ne trebuie multe. Însă, mereu nu e de ajuns. Încercăm să fim mai buni decât alții. Dorim să demonstrăm cine suntem și ce putem. Căutăm vinovați. Pierdem timp pe lucruri neimportante. Apoi, vine momentul când regretăm și lăsam în urma noastră greșeli necorectate și răni pe care le vor moșteni urmașii noștri. Un fel de chin. Un ciclu interminabil.

Cu drag, Mary?

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.