Dă liniștea mai tare și lasă-mă să mă aud pe mine.
De la atâta gălăgie am devenit surdă la Aici și Acum. Am rămas blocată între Trebuie. Sunt ca într-un labirint, caut ieșirea din această confuzie. Încerc să controlez gândurile. Însă devin ca niște soldați ce-mi crează ofensive greu de controlat. Frica mi-a devenit prietenă. Frica de vorbi. Frica de a simți. Frica de a mă conecta profund cu mine însămi.
Dă liniștea mai tare și lasă-mă să caut vinovații.
Noaptea va coase în mine coșmaruri. Ploile îmi vor fi stările depresive și voi deveni picăturile ei. Mă voi strivi de geamul murdar. În patul rece. În casa goală voi căuta scuze, adevăruri și voi pune pansamente peste răni care abia s-au deschis.
Dă liniștea și mai tare și lasă-mă să mă scufund în războiul din propriul interior.
Părțile din mine sunt moarte. Încerc să le dau elixirul iertării, sperând că mai este șansa de a supraviețui. E greu, sufocant și copleșitor. Umbrele trecutului ronțăie bucățile din inimă. Pot să strig. Pot să lovesc cu pumnii în pereți. Însă, e prea multă durere dincolo de exterior.
Ora 0:00. Ce să fac? Unde să mă duc? De la cine să cer ajutor? Aș pleca pe străzile întunecoase.
Nu mai am putere. Am obosit să caut răspunsuri, explicații. Am obosit să fiu mai mult decât sunt. Suma unor condiționări. Însă, cine sunt cu adevărat?
Cine sunt fără vocile care mi-au dictat cum să fiu, cum să iubesc, cum să aleg?
Cine sunt fără urmele celor care și-au lăsat durerea pe al meu suflet?
Dă liniștea mai tare și un pic de timp să reînvii.
Cu drag, Mary!
