Lumea e frumoasă când o iei la pas și o descoperi în serile târzii de vară.
Când se lasă dogoarea zilei peste pământ, lăsând loc mirosurilor de flori parfumate, de parfumuri dulci care împânzesc aerul în repeziciune, în timp ce o tânără merge cu pași grăbiți spre cineva care o așteaptă. Mai puțină aglomerație, cu mai puțini oameni care își vând marfa pe trotuarele dogorite de razele soarelui.
La un colț de stradă se întrezăresc fețe ridate care așteaptă poate cineva va lua ultimul buchet de romanițe.
Un tânăr cântă la chitară, rugând fetele să iubească bărbații romantici. Și, parcă pentru câteva minute uităm de griji, de frici, de dor, de durerea ce ne apasă coșul pieptului.
Amorțim. E frumoasă lumea când stelele apar pe cer.
Mai puțină grabă. Mai puține fețe triste. Ne pierdem pașii în orașul împânzit de luminile care devin niște licurici în obscuritate. Și, credem că mai este o zi, în care ne vom înțelege, ne vom asculta și nu vom mai fi masochiști cu propriile suflete.
Cheia se învârtește în broasca ușii de parcă ar fi un motoraș care pornește timpul care a stat în loc.
Ne așteaptă amintiri, cafeaua nebăută, țigara pe jumătate nefumată și propria lume pe care de mult nu am luat-o la pas. Pe care am uitat-o în pânzele rutinei. Ne scoatem măștile și ne luăm în brațe părțile din noi, pe care lumea dincolo de geam nu le cunoaște.
Cine suntem noi, cei, care luam lumea la pas în serile târzii de vară?
Cu drag, Mary!
