Uneori dorim să închidem ușa după noi pentru totdeauna.
Dorim să punem punct la tot ce a fost. Simțim o durere puternică în piept, abia de putem respira. Ne este frică și mai lăsăm loc de virgule. Credem că mâine vom fi ascultați. Sperăm că mâine vom fi auziți. Amânăm ziua schimbărilor, fiindcă e prea cumplit momentul în care ne simțim abandonați. E copleșitor să mai participi uși închise, la o mie și una de reproșuri. Cunoscând durerea, dorești să o eviți, să nu o mai trăiești, să nu mai simți. Deoarece, în timp înțelegi că totul este trecător, însă, în acele clipe, simți cum te prăbușești și devii un mic punct în acest Univers.
A mai fost a nimănui copilul din noi.
A mai cerșit atenție și iubire. L-a mai durut. Rațiunea ar vrea să facă valizele, ar căuta altă chirie și i-ar spune „Adio”, dar copilul micuț ascuns în ungherele interiorului stă agățat de un fir de speranță continuă să fie slab și neputincios. Adultul din noi știe că poate face oricărei încercări. Cunoaște că fiecare sfârșit are și un început. A mai trecut peste zile în care cerul de pe strada sa era plin cu noi plumburii, grei. Însă, de multe ori, alegerile noastre sunt lipsite de rațiune și au la mijloc o mulțime de emoții refulate și necunoscute de noi înșine. Deoarece, fugim de noi, cei adevărați. Ne ascundem după comportamente care nu neapărat ne fac fericiți, ci ne mai ameliorează din chinul lăuntric.
Și, azi trântim pumni în pereți.
Azi plângem în pernă. Azi ne promitem că e ultima dată când mai iertăm. Doar că „Azi” un drum care nu mai are un sfârșit. „Azi” e ca un labirint al masochismului, dorim să ieșim, însă nu căutăm ieșirea.
E apăsător. Învârtim cheia în broască. În mâna stângă ținem valiza. Nu, nu azi. Într-o altă „Azi” vom pleca pentru totdeauna.
Cu drag, Mary!
