Uneori îmi amintesc de mine – copilă.
Când stăteam sub caisul din curte și citeam povești, basme. Priveam cerul, hrăneam vrăbiile și ascultam vântul care se juca cu crengile plopilor.
De mine, copila care vorbea singură, cu frunzele, florile, fluturii.
Era lumea mea. Când toți copii din mahala cântau: „Două bețe în cruce, ploaia se duce!” Eu aruncam acele crenguțe puse de ei în mijlocul drumului și rugam ploaia să vină cu mai multă forță.
Sub cerul senin alergam și mâncam mere verzi. Căutam romanițe și flori de salcâm. Îmi plăcea singurătatea. Să fiu doar eu și cerul.
Mama nu mă găsea pe la prietene, nici la scăldat, nici pe stradă jucându-mă.
Mereu eram sub vreun pom cu vreo carte în mână, privind cerul.
Cerul e o parte din mine. Am plâns. Am râs și am iubit sub el. Cerul îmi știe multe secrete și îmi cunoaște dorințele pe care mi le-am pus în serile cu lună plină și stele.
Voi priviți cerul? Cât de des?
Cu drag, Mary!
